Milostenia, cheia ce deschide poarta Raiului

Textul „Milostenia, cheia ce deschide poarta Raiului” este un capitol al cărții „Puține cuvinte, multă iubire” scrisă de Ieromonah Hrisostom Filipescu.

Autorul ne îndeamnă spre a fi milostivi cu cei din jurul nostru, așa cum ne învață Domnul Iisus Hristos de mai bine de 2000 ani.

„Și astăzi putem fi oameni ! Când cel de lângă noi este în lipsuri să ne doară necazul lui ca și cum ar fi al nostru. Dacă nu avem ce dărui, să așezăm măcar un cuvânt bun la inima ce bate anevoios și răsuflă obosită de arșița acestei lumi umplută cu slăbiciuni omenești. Milostenia, spun părinții, izvorâtă din dragoste și o inimă sinceră, aplecată spre durerea celui ce suspină, este superioară postului, rugăciunii cu lacrimi, fecioriei și oricărei virtuți. Mila noastră față de semeni spală mulțime de păcate. Ea nu ține cont de naționalitate, religie, stare socială sau alte diferențe omenești. Milostenia nu întreabă cine este cel ce se află în nevoie, ci vede în oricine pe aproapele, altare ale dumnezeirii, deoarece există din dragoste, rădăcina vieții spirituale.”

Clipul de mai jos prezintă integral textul. Imaginile au două surse-internetul, o parte și Asociația „Solidar”, o parte.

 

Ajută-ți zâmbetul să prindă curaj!

Una din cărțile publicate de ieromonah Hrisostom Filipescu este cea intitulată „Puține lacrimi, multă bucurie!”. Cartea este de o sensibilitate deosebită și tratează omul cu bune și cu rele, permanent capabil de a-și îmbunătăți viața. Fiecare text, fiecare pasaj aduce mângâiere, dă speranță și încurajează.

Unul din texte poartă titlul: „Ajută-ți zâmbetul să prindă curaj!”. Redau câteva pasaje:

„Nu te mai uita pe geam la ce puteai să ai dacă te nășteai în alt an, în alt oraș, în alt neam, în altă casă. Nu e nevoie să fii în pantofii altcuiva pentru a te simți bine în pielea ta. Astăzi nu mai contează ieri, ci cine ești și ce vrei să fii mâine! ”

„Oricât de deteriorată ar fi relaţia ta cu tine însuți sau cu cei din jur, ai nevoie de un moment de prezenţă în care să constaţi unde eşti, fără să judeci. Intru în casa interiorului meu, privesc, observ, notez, fac schimbări, șterg praful, scutur, aerisesc, dau jos pânzele de păianjeni, scot gunoiul de sub preș, îmi asum. Redecorez casa Eu nu Celălalt. Responsabilitatea Reconstrucţiei. Apoi Invitaţie la pace.”

Vă invit să audiați întregul text în clipul ce urmează. Vizionare plăcută!

 

Împreună putem fi mai buni

„Poate așa a îngăduit Dumnezeu, să se construiască diguri, dar și punți ale speranței și dragostei între inimile oamenilor” Ier. Hrisoston Filipescu

COPIL-LA-RUGACIUNE

Se spune că cel mai bine este să dăruiește către un necunoscut și care nici să nu știe de unde i-a venit darul. De ce? Pentru că acel om care primește un dar fără să știe de la cine a venit, va deveni mai bun față de toți cei din jur! În plus, va crede mai mult în Dumnezeu dacă darul a venit la cineva credincios. Dacă ești o persoană care îți place să dăruiești, s-ar putea să te dezamăgească acest mesaj. Însă cel mai tare vei suferi dacă vei dărui așteptând recunoștință, pentru că e foarte posibil să n-o primești! Recunoștința dacă va veni, de la Dumnezeu va veni! Albert Camus spunea: „Să dăruieşti totul, să sacrifici totul fără speranţă de răsplată; asta înseamnă răsplata.” Foarte frumos spus! Eu am învățat această lecție din adolescență.
La mine în sat prin anii 1978-1982 s-au construit mai multe baraje de acumulare cu scopul colmatării unei râpi ce traversează satul de la un cap la celălalt. Rând pe rând s-a ajuns la un număr de 6(șase) baraje, unele mai mari, unele mai mici. În toate apa avea adâncimi mai mari de un stat de om, unele fiind la început foarte adânci. Apoi s-au colmatat, în câțiva ani aterisamentul fiind chiar plantat cu puieți de plop și salcie. Fiind lăsate nesupravegheate și fără nici o împrejmuire, vara ne scăldam în voie, mulți dintre cei din generația mea învățând să înotăm acolo. Din nefericire, aceste baraje au făcut și câteva victime……
În vara anului 1982 cineva intrase peste mine în casă pentru a mă chema la unul din baraje. Era cel mai adânc, poziționat în centrul satului. Precizez că eram printre cei mai buni înotători și de aceea, venise după mine. Când am ajuns acolo, era deja lume adunată, inclusiv milițienii de la comună. Doi frățiori lăsați nesupravegheați, cu vârstele de 9, respectiv 12 ani, s-au avântat în baraj. De fapt, cel mai mare s-a băgat după cel mic, care țipa că se îneacă. S-a aruncat în apă, și-a salvat frățiorul cu sacrificiul propriei vieți. Când eu am ajuns trecuse două ceasuri. Era de bănuit că nu mai putea fi salvat. Dorința mea și a încă unui prieten era să scoatem victima din apă. Efortul a fost mare deoarece apa era foarte adâncă. Pentru a scoate victima s-au oferit mai multe persoane, dar unii doar se făceau că se scufundă…. Pe mal se lansau tot felul de păreri unele mai halucinante ca altele. Într-un final am dat de copil, care era sub mal, de aceea a fost mai greu de găsit. Tragedia a fost mare, nici nu vreau să-mi mai amintesc de acest episod. Știu că s-a scris un articol la ziarul local unde s-a prezentat cazul și fusesem scoși în evidență,noi, cei ce acționasem pentru găsirea cadavrului. Apoi am primit în semn de recunoaștere, de pomană de la părinții copilului, obiecte de îmbrăcăminte.
Trebuie să recunosc că n-am simțit nici o plăcere pentru acele recunoașteri. Paradoxal însă, pe parcursul a 3(trei) ani, în fiecare vară eram un fel de salvamar pe malul acelor baraje. Am salvat pe mai mulți de la înec de la care nu am primit nici o recunoaștere! Mi-aduc aminte că urechisem pe unul care nu știa să înoate și pe care îl scosesem vânăt din apă. M-a pârât la fratele lui, chiar și la tatăl său, astfel că o perioadă am fugit de ei să nu mă bată! În sinea mea însă, știam că procedasem corect.
Și mai știam ceva. Dumnezeu fusese martor că am procedat corect! Și a fost suficient!