„Cei care nu pot învăţa din istorie sunt condamnaţi să o repete.” George Santayana
Cine știe cât de cât istorie, conștientizează că pericolul cel mai mare pentru un stat îl reprezintă lupta internă pentru putere. Aceasta reprezintă cauza cea mai des întâlnită care a determinat destrămarea statelor, imperiilor sau regatelor. E suficient să ne uităm la vecinii noștri, respectiv Ucraina, pentru a da credit afirmației de mai sus. Lupta pentru putere este alimentată cel mai adesea din exterior, fie că acele entități au interese în zonă, fie că li se cere sprijinul de una din fracțiuni implicate în luptă promițându-li-se ceva. Să ne reamintim un episod petrecut chiar la noi, la 28 iunie 1940 când am cedat Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței către URSS fără nici un pic de rezistență. Fotografia de mai sus este preluată de pe pagina: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ocupa%C8%9Bia_sovietic%C4%83_a_Basarabiei_%C8%99i_Bucovinei_de_nord.
La conducerea statului era regele Carol al-II-lea, un…
Dacă este sărăcie pe la noi, apoi să știți că uneori o merităm! Una dintre cauzele importante este că săracul stă la mila Domnului. Păi la câte suflete sunt pe pământ, când să mai aibă grijă și Dumnezeu de toți? Oare tu, naivule nu te gândești că s-ar putea să te piardă din vedere? Oare nu vezi că sunt în jur oameni năpăstuiți, cu diverse handicapuri, cu diverse lovituri neprevăzute, oare nu vezi că în lume se petrec grozăvii pe care nici Dumnezeu nu le poate opri? Cum să te lași la mila Domnului? De altfel, un proverb spune: „Te rogi tu la Dumnezeu, dar pune și mâna pe coarnele plugului. ”
Însă mai avem o cauză care e și mai naivă: să stai la mila statului! Guverne care mai de care se laudă cu ajutoarele date la cei săraci de parcă asta i-ar ajuta întradevăr! Dacă ești înțelept, află…
Să fie România de-acum în veci unită Şi propăşind în toate să fie ea menită, La răsărit să-nalţe pavilionu-i sus, Ca cele de apus.
Să aibă România industrie şi arte, Şcoli bune, răspândite în orişicare parte; Încât românii toţi să fie luminaţi Ca cei de stat bărbaţi.
Să fie România întinsă, mare, lungă, Ca cei ce o aspiră la sânu-i să n-ajungă, Să turbe alungând-o şi rătăcind în dar, Să piară la hotar.
Să aibă România puternică armată, În numele lui Ştefan ş-al lui Mihai chemată, Ca orişicând prudenţa o luptă-ar rândui, Să ştie birui.
Să fie România tot binecuvântată, Ca ţară mult mănoasă, ca ţară-mbelşugată; Străinul să-i aducă a sale bogăţii, Pe-a ei producte vii.
Să aibă România comori asigurate, Să aibă navigaţii, să-şi facă căi ferate; Comerţul ei să fie activ şi răspândit, Ca mijloc de-nflorit.
Să fie Domnitorul de Dumnezeu lăsat, Ca să renască astfel frumoasa Românie, Întru eternitate mult binecuvântat; O fie, fie, fie!
Alecu Donici, sau Alexandru Donici, (n. 19 ianuarie 1806, Piatra-Bezin, azi Donici, Orhei – d. 21 ianuarie 1865, Piatra Neamț) a fost un poet fabulist român basarabean.
Copiii leşină, nu-i bine,
Şi moarte picură din nori.
Şi chiar izvorului îi vine
Un fel de greaţă uneori.
Atâtea vorbe şi minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare şi la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Şi tinereţea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tăcea!
E falsă mila ori e mută,
Iar crucea de la piept e joc.
În moarte tot mai mulţi se mută,
Văzând că-n viaţă nu au loc.
Atâtea vorbe şi minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare şi la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Şi tinereţea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tăcea!
O femeie bătrână din China avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băţ, şi le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect şi tot timpul aducea întreaga cantitate de apă.
La sfârşitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumătate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de ruşine cu imperfecţiunea sa, şi se simţea atât de rău că nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!
După 2 ani de aşa zisă nereuşită, cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângă izvor:
– „Mă simt atât de ruşinat, pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă!”
Bătrâna a zâmbit:
– „Ai observat că pe partea ta de drum sunt flori, însă pe cealaltă, nu? Asta pentru că am ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea ta a potecii, şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost aşa, n-ar mai fi existat aceste frumuseţi care împrospătează casa.”
MORALA:
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Trebuie să luăm fiecare persoană aşa cum este şi să căutăm ce este bun în ea. Deci, nu uitaţi să mirosiţi florile de pe partea voastră a drumului!
„Omul e singur şi sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită şi slabă, orfan al darurilor dumnezeieşti, sărman al înţelesului şi bucuriei, poartă deschisă tuturor îngenunchierilor.Om, omule bun, pune în cugetul şi fapta ta întâi dragostea. Întâi dragostea… Nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial.
Dragostea este cheia şi a veşniciei. Dragostea împrăştie urâtul, urâtul singurătăţii, topeşte răul, răul întunericului, alungă tiparele şi hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni fiinţă nouă şi roditoare. Dragostea naşte şi pârguieşte rodul, transfigurează şi înalţă sufletul; prin ea dumnezeiasca faţă joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre. Acolo unde nu e dragoste, stăpânesc întunericul şi urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pizma, nedreptatea şi toate chipurile prostiei omeneşti.
Omul care nu iubeşte nu înţelege nimic din lumea lucrurilor văzute şi ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârşire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoştinţă adâncă. Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă, adevărul, viaţa şi puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubeşti un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubeşti pământul aspru şi cerul boltit albastru, să iubeşti totul, chipuri şi sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul şi armonia cosmică, să iubeşti îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-l iubeşti pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste fiinţa ta legată de păcat.
Cine nu iubeşte, nu are simţuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce clipeşte în liniştea depărtărilor, i se închid. Grăuntele de bine şi frumos ce-l purtăm în inima noastră îl dezvăluie şi-l creşte dragostea…
Întâi dragostea. Dragostea care înfloreşte cireşul, care creşte copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Aşa vine pacea, pacea desăvârşită, pacea raiului şi a vieţii veşnice. Pământul e uşor sub pasul tău, uşor ca arborul gândurilor pure, omule, lumina creşte şi înfloreşte pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu.
Când ai pornit să fii om să ştii că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâlbâie. Caută sâmburele vieţii. E în tine!’
Textul integral poate fi și ascultat în clipul următor. Audiție plăcută!
Lângă Tokio trăia un vestit războinic Samurai care a decis să-i îndrume pe cei tineri în budismul Zen. Se spune că în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.
Într-o după-amiază, un luptător – cunoscut pentru lipsa lui de scrupule – a ajuns în localitatea unde trăia bătrânul Samurai.
Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la luptă, aștepta până când adversarul făcea prima mișcare și apoi contraataca cu viteză……
În clipul ce urmează puteți asculta întreaga pildă. Audiție plăcută!
Textul „Milostenia, cheia ce deschide poarta Raiului” este un capitol al cărții „Puține cuvinte, multă iubire” scrisă de Ieromonah Hrisostom Filipescu.
Autorul ne îndeamnă spre a fi milostivi cu cei din jurul nostru, așa cum ne învață Domnul Iisus Hristos de mai bine de 2000 ani.
„Și astăzi putem fi oameni ! Când cel de lângă noi este în lipsuri să ne doară necazul lui ca și cum ar fi al nostru. Dacă nu avem ce dărui, să așezăm măcar un cuvânt bun la inima ce bate anevoios și răsuflă obosită de arșița acestei lumi umplută cu slăbiciuni omenești. Milostenia, spun părinții, izvorâtă din dragoste și o inimă sinceră, aplecată spre durerea celui ce suspină, este superioară postului, rugăciunii cu lacrimi, fecioriei și oricărei virtuți. Mila noastră față de semeni spală mulțime de păcate. Ea nu ține cont de naționalitate, religie, stare socială sau alte diferențe omenești. Milostenia nu întreabă cine este cel ce se află în nevoie, ci vede în oricine pe aproapele, altare ale dumnezeirii, deoarece există din dragoste, rădăcina vieții spirituale.”
Clipul de mai jos prezintă integral textul. Imaginile au două surse-internetul, o parte și Asociația „Solidar”, o parte.
Una din cărțile publicate de ieromonah Hrisostom Filipescu este cea intitulată „Puține lacrimi, multă bucurie!”. Cartea este de o sensibilitate deosebită și tratează omul cu bune și cu rele, permanent capabil de a-și îmbunătăți viața. Fiecare text, fiecare pasaj aduce mângâiere, dă speranță și încurajează.
Unul din texte poartă titlul: „Ajută-ți zâmbetul să prindă curaj!”. Redau câteva pasaje:
„Nu te mai uita pe geam la ce puteai să ai dacă te nășteai în alt an, în alt oraș, în alt neam, în altă casă. Nu e nevoie să fii în pantofii altcuiva pentru a te simți bine în pielea ta. Astăzi nu mai contează ieri, ci cine ești și ce vrei să fii mâine! ”
„Oricât de deteriorată ar fi relaţia ta cu tine însuți sau cu cei din jur, ai nevoie de un moment de prezenţă în care să constaţi unde eşti, fără să judeci. Intru în casa interiorului meu, privesc, observ, notez, fac schimbări, șterg praful, scutur, aerisesc, dau jos pânzele de păianjeni, scot gunoiul de sub preș, îmi asum. Redecorez casa Eu nu Celălalt. Responsabilitatea Reconstrucţiei. Apoi Invitaţie la pace.”
Vă invit să audiați întregul text în clipul ce urmează. Vizionare plăcută!
Recent mi-a căzut în mână o carte deosebit de profundă: „Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu”. Autorul nu e cunoscut. Cartea a apărut în Rusia. Practic, sunt 366 texte, câte unul pentru fiecare zi a anului. Iată textul zilei de 14 aprilie! Audiție plăcută!
Ionel Popa 