Salutare! Sunt un inginer silvic, pasionat nu numai de natură, cum s-ar subînțelege! Iubesc și literatura, muzica, istoria, cultura în general. Lucrez în domeniul consultanței în accesarea fondurilor nerambursabile.
O femeie bătrână din China avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băţ, şi le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect şi tot timpul aducea întreaga cantitate de apă.
La sfârşitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumătate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de ruşine cu imperfecţiunea sa, şi se simţea atât de rău că nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!
După 2 ani de aşa zisă nereuşită, cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângă izvor:
– „Mă simt atât de ruşinat, pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă!”
Bătrâna a zâmbit:
– „Ai observat că pe partea ta de drum sunt flori, însă pe cealaltă, nu? Asta pentru că am ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea ta a potecii, şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost aşa, n-ar mai fi existat aceste frumuseţi care împrospătează casa.”
MORALA:
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Trebuie să luăm fiecare persoană aşa cum este şi să căutăm ce este bun în ea. Deci, nu uitaţi să mirosiţi florile de pe partea voastră a drumului!
Noi, românii, în fiecare an, pe data de 15 ianuarie îl sărbătorim pe Eminescu, poetul nostru național. Unui străin i-ar veni mai greu să înțeleagă de ce îl iubim noi așa mult pe Eminescu. Recunosc că sunt concetățeni de-ai noștri care nu-l apreciază pe Eminescu. Sunt și ei de înțeles…..au origini evreiești, grecești, rusești etc. La momentul actual însă, cred că toți cei ce trăiesc în spațiul de la „Nistru pân la Tisa” ar trebui să-l iubească pe Eminescu indiferent de origini. Unele scrieri de-ale poetului, fie că-s versuri sau proză, aduc atingere celor cu alte origini decât românești. Poate asta e cauza pentru care spun unii că Eminescu nu are universalitate. Pentru mine cred că lucrurile stau altfel. Eminescu aducea atingere celor cu alte origini în contextul perioadei în care a scris. Și ne vine ușor acum să înțelegem pentru că unele fapte se petrec din nou. În perioada de activitate a lui Eminescu străinii cumpărau cu nesaț terenuri de la noi. Țăranii împroprietăriți de Cuza, mai apoi de Regele Carol I după Războiul de Independență, erau momiți să-și vândă pământul. În felul acesta românii rămâneau slugi pe moșiile noilor proprietari.
Eminescu a iubit enorm poporul român, a iubit enorm pe români! Nu putea sta cu mâinile în sân să asiste la suferința poporului român! El lua atitudine cu întreaga sa ființă. Și una din poeziile cunoscute în care își manifesta dragostea față de români în defavoarea străinilor este „Doina”. Iată varianta necenzurată:
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin și pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Și străinul te tot paște,
De nu te mai poți cunoaște.
Sus la munte, jos la vale
Și-au făcut dușmanii cale;
Din Sătmar pâna ‘n Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vara vara lui
Și-i străin în țara lui.
De la Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dușmanii în puhoiu
Și s-așează pe la noi;
Și cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinătate.
Numai umbra spinului
La ușa creștinului.
Își desbracă țara sânul,
De-i bea laptele străinul.
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Și isvoarele îi seacă
Sărac în țară săracă!
Cine-au îndragit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia.
Ștefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasă grija Sfinților
În sama părinților,
Clopotele să le tragă
Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca să-ți mântui neamul tău!
Tu te ‘nalță din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Și Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îți vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toți dușmanii or să piară
Din hotară în hotară,
Îndrăgi-i-ar ciorile
Și spânzurătorile!
Cine ne-au adus Jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Ci să-i scoată ochii corbii
Să ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prăpădi-l-ar focul jalei
Să-l arză să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească
Cine ține cu străinii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia
Dacă „lovea” cu pana în evrei, greci sau ruși nu înseamnă că era antisemit. Pur și simplu, îl durea faptul că România era „ocupată” de străini iar poporul român era obidit. Are justificare Eminescu la aceste acțiuni? Eu zic că da!
Exemplară este iubirea lui Eminescu față de românii obidiți! Iubire necondiționată! Nu-i critica, nu-i dojenea, nu le dădea lecții! Doar îi iubea și le lua apărarea. Lovea în absolut oricine nu respecta poporul român. E ceva rău în asta? Eu zic că nu. Dacă „lovea” cu pana în unii preoți, nu înseamnă că era ateu. Nimic mai fals! Iată ce scria la un moment dat: „Cât privește atitudinea așa-zișilor liber-cugetători, care ridică glasul împotriva credinței de două milenii a unui popor născut creștin, putem observa poziția desăvârșitului român, exprimată cu prilejul unor tensiuni iscate de înhumarea la Curtea de Argeș, fără slujbă religioasă, a unui fiu de preot din ținutul Iașilor. (…) Iată atitudinea categorică a lui Eminescu:
“…nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta această pretinsă dorință care stă în contra istoriei noastre de veacuri, opunând toleranței noastre recunoscute intoleranța greoaie și ignorantă a unor instincte de neorânduială și barbarie spirituală și morală. Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și a unificat limba noastră; ea ne-a ferit de înghițirea altor popoare cotropitoare, ea este arma de apărare și sprijinitoarea milioanelor de români. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal, și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. E jalnic cum a ajuns străinii a impune lecțiile lor de nihilism episcopului de Argeș, iar ritul, asemenea necreștin al redactorilor de la „Românul” țin hangul impertinenței dușmanilor bisericii noastre”. Când nu ești unul din primele trei popoare ale Europei sau ale Asiei există riscul ca cei mari să te înghită. Și știm acum ce a însemnat Imperiul austro-ungar pentru poporul român sau Imperiul rus sau URSS etc. Ăștia mari s-au dezvoltat, au evoluat materialicește. Noi am bătut pasul pe loc pentru că mereu plăteam tribut. Ba la unii, ba la alții. Eminescu dorea un alt viitor României pentru că știa că merită mai mult. Să ne reamintim poezia: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
Să scrii astfel de versuri, cu siguranță înseamnă să iubești România cu toată ființa. Dar a plătit cu prețul vieții pentru asta. A trăit în lipsuri materiale și s-a stins prematur.Poate că într-un alt context alta ar fi fost opera. Dar poate nu l-am fi iubit la fel de mult!
Eminescu a șlefuit limba, a pus-o în valoare și creația lui ne dă deșteptarea din când în când. Doar să fie cunoscută. E de datoria oricăruia dintre noi să-l promovăm pentru că înseamnă esența sufletului românesc.
„Omul e singur şi sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită şi slabă, orfan al darurilor dumnezeieşti, sărman al înţelesului şi bucuriei, poartă deschisă tuturor îngenunchierilor.Om, omule bun, pune în cugetul şi fapta ta întâi dragostea. Întâi dragostea… Nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial.
Dragostea este cheia şi a veşniciei. Dragostea împrăştie urâtul, urâtul singurătăţii, topeşte răul, răul întunericului, alungă tiparele şi hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni fiinţă nouă şi roditoare. Dragostea naşte şi pârguieşte rodul, transfigurează şi înalţă sufletul; prin ea dumnezeiasca faţă joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre. Acolo unde nu e dragoste, stăpânesc întunericul şi urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pizma, nedreptatea şi toate chipurile prostiei omeneşti.
Omul care nu iubeşte nu înţelege nimic din lumea lucrurilor văzute şi ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârşire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoştinţă adâncă. Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă, adevărul, viaţa şi puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubeşti un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubeşti pământul aspru şi cerul boltit albastru, să iubeşti totul, chipuri şi sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul şi armonia cosmică, să iubeşti îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-l iubeşti pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste fiinţa ta legată de păcat.
Cine nu iubeşte, nu are simţuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce clipeşte în liniştea depărtărilor, i se închid. Grăuntele de bine şi frumos ce-l purtăm în inima noastră îl dezvăluie şi-l creşte dragostea…
Întâi dragostea. Dragostea care înfloreşte cireşul, care creşte copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Aşa vine pacea, pacea desăvârşită, pacea raiului şi a vieţii veşnice. Pământul e uşor sub pasul tău, uşor ca arborul gândurilor pure, omule, lumina creşte şi înfloreşte pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu.
Când ai pornit să fii om să ştii că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâlbâie. Caută sâmburele vieţii. E în tine!’
Textul integral poate fi și ascultat în clipul următor. Audiție plăcută!
Lângă Tokio trăia un vestit războinic Samurai care a decis să-i îndrume pe cei tineri în budismul Zen. Se spune că în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.
Într-o după-amiază, un luptător – cunoscut pentru lipsa lui de scrupule – a ajuns în localitatea unde trăia bătrânul Samurai.
Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la luptă, aștepta până când adversarul făcea prima mișcare și apoi contraataca cu viteză……
În clipul ce urmează puteți asculta întreaga pildă. Audiție plăcută!
Textul „Milostenia, cheia ce deschide poarta Raiului” este un capitol al cărții „Puține cuvinte, multă iubire” scrisă de Ieromonah Hrisostom Filipescu.
Autorul ne îndeamnă spre a fi milostivi cu cei din jurul nostru, așa cum ne învață Domnul Iisus Hristos de mai bine de 2000 ani.
„Și astăzi putem fi oameni ! Când cel de lângă noi este în lipsuri să ne doară necazul lui ca și cum ar fi al nostru. Dacă nu avem ce dărui, să așezăm măcar un cuvânt bun la inima ce bate anevoios și răsuflă obosită de arșița acestei lumi umplută cu slăbiciuni omenești. Milostenia, spun părinții, izvorâtă din dragoste și o inimă sinceră, aplecată spre durerea celui ce suspină, este superioară postului, rugăciunii cu lacrimi, fecioriei și oricărei virtuți. Mila noastră față de semeni spală mulțime de păcate. Ea nu ține cont de naționalitate, religie, stare socială sau alte diferențe omenești. Milostenia nu întreabă cine este cel ce se află în nevoie, ci vede în oricine pe aproapele, altare ale dumnezeirii, deoarece există din dragoste, rădăcina vieții spirituale.”
Clipul de mai jos prezintă integral textul. Imaginile au două surse-internetul, o parte și Asociația „Solidar”, o parte.
Una din cărțile publicate de ieromonah Hrisostom Filipescu este cea intitulată „Puține lacrimi, multă bucurie!”. Cartea este de o sensibilitate deosebită și tratează omul cu bune și cu rele, permanent capabil de a-și îmbunătăți viața. Fiecare text, fiecare pasaj aduce mângâiere, dă speranță și încurajează.
Unul din texte poartă titlul: „Ajută-ți zâmbetul să prindă curaj!”. Redau câteva pasaje:
„Nu te mai uita pe geam la ce puteai să ai dacă te nășteai în alt an, în alt oraș, în alt neam, în altă casă. Nu e nevoie să fii în pantofii altcuiva pentru a te simți bine în pielea ta. Astăzi nu mai contează ieri, ci cine ești și ce vrei să fii mâine! ”
„Oricât de deteriorată ar fi relaţia ta cu tine însuți sau cu cei din jur, ai nevoie de un moment de prezenţă în care să constaţi unde eşti, fără să judeci. Intru în casa interiorului meu, privesc, observ, notez, fac schimbări, șterg praful, scutur, aerisesc, dau jos pânzele de păianjeni, scot gunoiul de sub preș, îmi asum. Redecorez casa Eu nu Celălalt. Responsabilitatea Reconstrucţiei. Apoi Invitaţie la pace.”
Vă invit să audiați întregul text în clipul ce urmează. Vizionare plăcută!
Recent mi-a căzut în mână o carte deosebit de profundă: „Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu”. Autorul nu e cunoscut. Cartea a apărut în Rusia. Practic, sunt 366 texte, câte unul pentru fiecare zi a anului. Iată textul zilei de 14 aprilie! Audiție plăcută!
„Oamenii nu pot trăi fără să mintă. Minciuna este o hrană zilnică mai ales pe masa oamenilor de sus. Poleită cu nume de inteligenţă, diplomaţie sau alte meşteşuguri, minciuna cheamă, leagă şi dezleagă, preface şi mai ales farmecă. Minciuna ascunde totdeauna ceva; minciuna este perdeaua trasă crudelor, dar mai puţin frumoaselor, adevăruri.
Minciuna este prezentă în viaţa noastră nu numai pentru că sunt oameni mincinoşi, oameni care suflă continuu cuvinte rotunde şi subţiri ca băşicile. Ea este cultivată şi de o altă categorie, de aceea a trufaşilor. Omului îi place minciuna, îi place să fie minţit. Spune cuiva un lucru adevărat; spune-i direct tot ce crezi nedemn şi urât din gândul şi fapta sa. Vei culege imediat ura şi dispreţul. Spune-i minciuni plăcute care să-i satisfacă închipuirea de sine, spune-i vorbe goale, dar catifelate şi vei culege sigur dragostea şi preţuirea sa. Omul acesta civilizat, omul de care suntem atât de mândri, nu vrea să gândească, nu vrea să lupte, nu vrea să renunţe pentru a-şi întări făptura atât de goală şi nenorocită. El umblă acoperit de o strălucire asemănătoare aceleia din mlaştinile netulburate.
Ah, omule, cum îţi mai miroase sufletul de la distanţă! Omul cinstit supără; supără pentru că sfarmă urâtul din preajma lui şi cutremură casele deprinderilor rele. Omul cinstit incomodează; incomodează pentru că prezenţa lui nu cultivă florile urât mirositoare ale minciunii şi ale furtişagului. Climatul cinstei este aspru, este tare de nu poate rezista orice făptură cu nume de om. Climatul cinstei cere forţă, cere eroism, cere despicarea lucrurilor până-n esenţa şi sensul lor adevărat. Pieptul plăpând al omului arareori rezistă marilor înălţimi.”
Un popor înțelept acceptă sfaturile și părerile elitelor. Se poate întâmpla ca și elitele să greșească în anumite etape ale vieții. Însă dacă dorim să găsim răspunsuri la ceea ce ne frământă este mult mai bine să apelăm la elite decât să ne lăsăm manipulați de televiziuni sau de alți manipulatori cu interese care mai de care.
Vă propun să ascultați un text(îl puteți găsi foarte ușor și scris folosind Google) ce aparține Părintelui Stăniloae. Acest om de o vastă cultură teologică considerat cel mai mare teolog ortodox, a pătimit pentru credința sa în Dumnezeu și în poporul român. Exprimările domniei sale sunt deosebit de profunde și fundamentate. Reușește să așeze poporul român acolo unde își merită locul, un popor ales, cu multă credință, cu multă spiritualitate. Ascultând textul poate vom înțelege să ne prețuim mai mult, să ne apreciem mai mult, să fim mai uniți, mai solidari unii cu ceilalți!
Una din capodoperele pictorului Jacques-Louis David (n. 30 august 1748 – d. 29 decembrie 1825) care a fost unul dintre cei mai influenți pictori francezi ai stilului Neoclasic, o reprezintă tabloul: Moartea lui Socrate. Pictura are dimensiunile 129.5 x 196.2 cm, este din ulei pe carton și este datată 1787. Tabloul a fost comandat lui David de către Charles-Michel Trudaine de la Sablière. El este expus în prezent la Muzeul Metropolitan de Artă din New York.
Subiectul este deosebit de interesant. Socrate a fost considerat cel mai înțelept om al antichității.
Învățăturile sale au fost cele care, în anul 399 î.Hr., l-au adus într-o situație conflictuală fatală cu autoritățile statului. Mai precis, el a fost dat în judecată pentru „împietate” sub două capete de acuzare: „coruperea tinerilor și „neglijarea zeilor slăviți de cetate și practicarea unor inovații religioase”.
Acuza de corupere a tinerilor atenieni formulată împotriva lui Socrate nu avea implicații sexuale. Coruperea consta în faptul că Socrate îi învăța pe adolescenți să pună sub semnul întrebării înțelepciunea părinților lor și a liderilor societății ateniene, fapt cu mult mai grav. Iar când oracolul din Delfi a anunțat că nici un bărbat „nu este mai înțelept decât Socrate”, membrii de frunte ai societății ateniene au fost cuprinși de dispreț și de invidie. Politicienii cetății doreau exilarea filozofului (același lucru pe care-l doreau și multi părinți), însă nimeni nu dorea să-l ucidă, deoarece o asemenea măsură l-ar fi făcut – și l-a făcut – un martir în ochii adepților săi devotați. Totuși, înțeleptul Socrate a știut cum să-și pună în scenă o moarte memorabilă.
Procesul său s-a desfășurat în fața unui număr de 501 jurați, care aveau și rolul de judecători (numărul impar excludea posibilitatea unui verdict nedecis). Filozoful în vârstă de 70 de ani – care ura ipocrizia, detesta oportunismul și îmbrățișase un mod de viață virtuos, trăind în acord cu legile naturii – a fost găsit vinovat și pus să aleagă între exil și moarte. El a considerat exilul drept o umilire. El predicase importanța legii, iar acum că legea îl declara vinovat – pe drept sau pe nedrept – a argumentat ca singura hotărâre onorabilă este moartea. A nu i se lua viața, a spus el, ar fi o crimă împotriva statului.
El și-a petrecut ultima zi acasă, răspunzând întrebărilor filozofice pe care i le-au pus prietenii. Pe la apusul soarelui s-a îmbăiat, pentru a evita „ca femeile să fie nevoite să mă spele dupa ce mor”. Soția sa, Xantipa, și fiii săi au fost primiți în încăperea sa pentru a-și lua rămas bun de la el, apoi și-a reluat cu discipolii conversația despre soarta sufletului uman, un subiect potrivit în circumstanțele respective. El a încercat să-i îmbărbăteze, argumentând că moartea este un lucru bun, nu rău.
La apariția călăilor numiți de tribunal ce veniseră ca martori, Socrate a poruncit: „Să mi se aducă otrava dacă este amestecată deja, dacă nu, să o amestece”.
Unul dintre călăi i-a oferit cucuta. „Ei bine, prietene„, a spus Socrate, „trebuie să te întreb, de vreme ce ai experiență în această privință, ce ar trebui să fac.”
„Nimic”, i-a replicat bărbatul, „doar să te plimbi după ce ai băut-o până când simți o greutate în a-ți mișca picioarele, iar, apoi, dacă te întinzi pe pat, otrava își va face singură efectul.”
Rugându-se zeilor, povestește Platon în Phedon, Socrate a dat amestecul pe gât. Discipolii săi au izbucnit în lacrimi, iar filozoful a rămas uimit: „Ce faceți, oameni buni? Motivul principal pentru care am gonit femeile a fost acela de a fi scutiți de astfel de neplăceri; căci am auzit că un bărbat trebuie să moară într-o liniște solemnă. Așa că vă rog să vă țineți firea.”
Am ținut să punctez atât pictorul, cât și tema tabloului, mai ales mesajul lui Socrate – legea trebuie respectată de către absolut orice cetățean. Bineînțeles, cu cât cetățeanul este mai în vârful societății cu atât mai mare este impactul de a respecta sau nu legea.
Ionel Popa 